De-a lungul veacurilor, pământul Basarabiei a odrăslit nu doar grâne și vii, ci și oameni sfinți, bineplăcuți lui Dumnezeu. Unii dintre ei s-au jertfit pe altarul neamului, primind cununa muceniciei; alții și-au închinat întreaga viață isihasmului și trăirilor înalte, devenind rugători neobosiți pentru lume. Această tainică bogăție duhovnicească arată că Basarabia nu a fost doar un hotar între împărății, ci și un loc din care multe suflete s-au înălțat spre Împărăția Cerurilor.
Un astfel de rod binecuvântat este Ieroschimonahul Ioan (Guțu) de la Colciu, care prin tăcere, smerenie și rugăciune neîncetată, a devenit un stâlp al isihasmului athonit și un model pentru monahi și mireni deopotrivă. Născut în 1906, la Popești, în ținutul Sorocii din Basarabia, într-o familie de oameni credincioși, a simțit de tânăr chemarea către viața monahală. La doar 19 ani a pornit spre Sfântul Munte Athos, unde s-a nevoit timp de șapte decenii, până la mutarea sa la Domnul, în 1996. N-a ieşit în acest răstimp decât o singură dată din Sfântul Munte, pentru oarecare treburi.
Avva Ioan povestea adesea că drumul său spre Sfântul Munte a început din paginile Sfintei Scripturi. Citind Cartea Psalmilor, a simțit cum anumite versete îi aprind inima cu multă râvnă. Cel care l-a însoțit cel mai mult a fost cuvântul: „Iată, vin… să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit, și legea Ta în lăuntrul inimii mele” (Psalmul 39, 10-11). Acest psalm a devenit un motto al vieții sale, pe care avea să-l urmeze neabătut vreme de șapte decenii.
Cu un astfel de dor arzător, tânărul basarabean a pornit către Grădina Maicii Domnului. El însuși mărturisea că, ajuns în port, un monah grec l-a acoperit cu rasa, l-a urcat pe vapor și l-a trecut în Athos. Era singura cale prin care putea intra, căci o lege veche interzicea accesul oricărui tânăr fără barbă pe pământul sfințit al Athonului. Astfel, prin ocrotirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Ioan Guțu a pășit pentru prima dată în locul unde avea să rămână toată viața sa, împlinindu-și chemarea spre desăvârșire.
Încă de la început, s-a așezat în Chilia românească „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” de la Colciu, sub ascultarea Bătrânului Ilie Vulpe, care, asemenea unui părinte cu viață sfântă, l-a povățuit în tainele vieții călugărești.
Anii au trecut, iar bătrânii de care se sprijinea unul câte unul s-au mutat la Domnul: Ilie, Eftimie, Paisie, Gherontie. Astfel, Avva Ioan a rămas singur vreme de aproape douăzeci de ani, purtând pe umeri greutatea unei nevoințe peste măsură. Cuviosul Dionisie Ignat, marele său prieten și frate de chilie, mărturisea: „Am trăit cu părintele Ioan ca frații, nu era nici o deosebire între noi. Toate praznicele le-am săvârșit împreună. Ioan a fost un călugăr din cei buni, foarte osârduitor și foarte strict cu viața sa monahală. A fost un om bun.”
Rigoarea sa era atât de aspră încât mulți nu reușeau să viețuiască împreună cu el. Postea aspru, mâncând adesea doar la două zile, dormea puțin, câteva ore șezând pe un scăunel, și se ruga neîncetat. Își silea trupul cu metanii până când picioarele îi sângerau, iar medicamente nu a folosit niciodată. Se hrănea din rugăciune și liniște, iubind mai mult tăcerea decât cuvântul. Atunci când i se cerea sfat, răspundea adesea: „Dacă nu te folosești de tăcerea mea, nici cuvântul meu nu te va folosi.”
Avva Ioan primea adesea vizita oaspeților care simțeau că are o viață sfântă. Printre aceștia s-a aflat, odată, un episcop al Patriarhiei Constantinopolului, care venise să-i ceară sfat și sprijin prin rugăciune. Bătrânul l-a primit cu bucurie și l-a asigurat că se va ruga pentru el. Când episcopul l-a întrebat dacă ar putea și el să facă ceva în schimb, răspunsul simplu și adânc al părintelui a fost: „Să păstrați dogmele Ortodoxiei neciuntite!”.
Dincolo de asceza sa ascunsă, viața ierochimonahului era însoțită de daruri și semne minunate. Se povestește că, la un hram al chiliei, părinții nu au prins nici un pește pentru trapeză. Cu inimile amărâte au mers la Avva Ioan, care le-a spus: „Mergeți la liman și aduceți peștele cel mare.” Ascultând, deși sceptici, au găsit un pește uriaș care singur s-a apropiat de țărm, hrănind obștea pentru două zile. Mai târziu, rugăciunile lui au făcut să izvorască apă lângă chilia lor, apă care curge până astăzi. Unii au primit prin el darul nașterii de prunci, alții lumină în frământările lor, iar alții întărire în necazuri.
Deși nu a fost duhovnic hirotesit, smerenia și rugăciunea lui aveau putere multă. Întrebat de un tânăr teolog ce a dobândit după 70 de ani de nevoință în Athos, acesta a răspuns: „Am căpătat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.” Această îndrăzneală venea din statornicia unei vieți lipsite de compromis, dar plină de iubire și de discreție. Nu căuta să fie văzut, ci să se facă mic, pentru ca Dumnezeu să se arate mare.
Altădată, cerându-i-se un cuvânt de folos, Părintele răspunse: „eu sunt om simplu şi nu am cuvinte de folos. Cer şi eu de la alţii mai sporiţi sfat şi povăţuire duhovnicească. Dar dacă vom împlini făgăduinţele călugăreşti şi vom săvârşi călătoria vieţii aşa cum am început-o, să avem nădejde de mântuire!”.
Părintele iubea slujbele bisericești și pravila, împlinind zilnic cele șapte Laude și dedicându-se rugăciunii inimii. Noaptea o petrecea fie în rugăciune, fie în chilie, fie în paraclis. Adeseori se auzea gălăgie și ceartă în chilia sa, lucruri despre care nu-i plăcea să vorbească. Ucenicul său, Ilarion (actualmente la chilia „Sf. Ipatie” din Sfântul Munte), povestește că bătrânul îi spunea: „Dacă într-o noapte nu fac priveghere, sunt necăjit de diavoli.”
Refuzând ajutorul medicilor în ultimele luni de viață, părintele a simțit apropierea plecării din această lume. Și-a rânduit toate treburile, și-a cerut iertare de la frați și, după ce a fost spovedit de părintele Dionisie Ignat și a primit Preacuratele Taine, în ziua pomenirii Sfântului Sava cel Sfințit, la 5 decembrie 1996, și-a încredințat sufletul Domnului. Astfel și-a încheiat 91 de ani pe pământ, dintre care 70 de ani de nevoință athonită.
La înmormântarea sa au venit părinți români, greci și din alte țări, adunați spre cinstirea vieții și a nevoinței sale. Slujba s-a săvârșit cu o mare simplitate, așa cum și-ar fi dorit Părintele. A fost așezat fără sicriu, într-o groapă săpată la mai puțin de un metru adâncime. S-a vorbit despre numeroase minuni săvârșite de bătrânul ieroschimonah Ioan Guțu, atât în timpul vieții, cât și după trecerea sa la Domnul. Toți pomenesc cu evlavie iubirea și smerenia sa, virtuți cultivate în duhul părinților filocalici de altădată, iar chipul său este deja pictat în multe biserici și mănăstiri din întreaga lume.
Chipul său senin, tăcerea sa înțeleaptă și viața sa plină de asceză au rămas ca o moștenire duhovnicească pentru toți cei care l-au cunoscut. Sfaturile lui simple, dar adânci, se pot rezuma în cuvintele pe care le-a repetat mereu: „Să începem cu frica de Dumnezeu și să sfârșim cu dragostea pentru El, iar între acestea să punem smerenie și rugăciune, și vom ajunge în Împărăția Cerurilor.”
Întrebat ce fapte bune se cuvine să iubim mai mult, Părintele zice: „Să le iubim pe toate egal, dar să începem cu frica de Dumnezeu și să sfârșim cu dragostea de Dumnezeu, care este cununa tuturor faptelor bune. Rugăciunea să meargă înaintea tuturor faptelor bune. Mai multă rugăciune, mai multă smerenie, mai multă dragoste de Dumnezeu și de oameni ne duc cel mai ușor întru Împărăția Cerurilor… Să ne rugăm unii pentru alții și să avem nădejde că nu ne lasă Dumnezeu”, însă „nu ne putem mântui fără ispite, fără răbdare și fără pocăință”.
Astfel, Avva Ioan Guțu de la Colciu rămâne un stâlp nevăzut al rugăciunii și o icoană a smereniei, înscriindu-se în ceata sfinților și cuvioșilor născuți în Basarabia, prin care Dumnezeu a arătat că Împărăția Sa se dobândește prin răbdare, ascultare și rugăciune neîncetată.
Vă invităm să urmăriți și o serie de video-uri cu mărturii despre Părintele Ieroschimonah Ioan de la Colciu, realizate de Trinitas TV:
Foto credit: Google, Doxologia.ro, Formula-AS.ro
